Despre bucuria de a fi viu

Trăim într-o lume care ne suprastimulează. Dorința de evoluție rapidă a omului a dus atât la beneficii, confort și abundență materială, cât și la stimularea agresivă a simțurilor noastre.

De la explozia de culori ale reclamelor, până la mirosul greu al orașului. De la traficul aglomerat, până la urechile asurzite de claxoane. De la graba de a le face pe toate, până la graba de a fi.

A fi este o condiție dată, însă cumva mulți dintre noi ne grăbim să o atingem, ca și cum nu am avea-o deja.

De cele mai multe ori încercăm să fim ceva, cumva, cineva, însă momentele de liniște cu noi înșine, contactul direct la ceea ce simțim într-o secundă, la ce vedem în jurul nostru în aceeași secundă, este destul de rar, atât pentru sănătatea noastră psihică, cât și pentru pacea noastră sufletească.

Iar cu cât ne întâlnim mai rar cu starea noastră prezentă, cu atât contactul nostru direct cu noi înșine este unul mai prost calitativ.

Pentru ce este important să avem un contact bun cu noi înșine?

Dacă noi nu stăm cu noi, dacă nu ne conectăm la simțurile noastre, atunci vom avea impresia că altcineva trăiește în locul nostru. Altcineva face ce facem noi, altă voce (nu a noastră) vorbește despre noi, iar în felul acesta atenția noastră se focusează excesiv pe ce este în afara noastră.

Practic, căutăm fericirea în afara noastră, când cu toții știm că fericirea vine din interior. De asemenea, când stăm foarte mult în minte și trăim fiecare scenariu al minții noastre ca și cum ar fi o realitate, capacitatea noastră de a testa realitatea înconjurătoare și relația pe care o avem cu aceasta, scade.

Carlos L'Abbate spunea în cartea lui, Despre prezență, că mulți dintre noi suntem incapabili de a ne recunoaște ființa ca fiind un spațiu fără gânduri. Tot el făcea această comparație între minte și birou: Este minunat să ai un birou unde să lucrezi, unde să te ocupi de aspectele practice ale vieții. Dar nu cred că cineva vrea să locuiască la birou.

Tocmai asta pățesc mulți dintre noi în societățile moderne: își transformă biroul în casă. Totuși noi știm că biroul nu este acasă. (...)

Avem tendința de a trăi în biroul minților noastre, în gânduri, ajungând foarte rar acasă. În percepția sa, acasă reprezintă un spațiu al simplității momentului, în care accept acest moment așa cum este, îl observ, identific ceea ce se schimbă și ceea ce rămâne la fel. Aud sunetele din jurul meu, văd obiectele din preajma mea, simt mirosul spațiului în care mă aflu și sunt conștient de ceea ce simte pielea mea (temperaturi și texturi).

Totodată, atunci când nu ne luăm un timp zilnic în care să stăm cu noi înșine, în care să ne lăsăm atinși de stimuli blânzi, nu agresivi, capacitatea noastră de a separa departamentele vieții noastre este slăbită: vin de la muncă, mă gândesc tot la ce mi-a spus colegul X astăzi și obsedez pe asta, neavând niciun răspuns.

Am și uitat că partenerul meu îmi vorbește, privesc prin el și mă gândesc tot la ale mele. Și deși celălalt vorbește către mine, ajunge să se simtă neascultat, neimportant, neglijat, astfel și relația cu el se fragilizează. De ce? Pentru că în viața mea de astăzi a contat orice altceva din jur, mai puțin eu însumi. Eu nu am contat destul pentru mine astfel încât să îmi dau voie să procesez toate informațiile rapide și dense care au venit spre mine.

Starea de prezență face parte, fără dar si poate, din practica iubirii de sine: să îmi fiu aproape, să mă ascult, să mă simt pe mine. Și nu este un act egoist. În același timp, a fi prezent face parte și din practica iubirii celuilalt. Ascultându-mă pe mine, îl pot asculta și pe celălalt. Dându-mi timp, îi pot da și celuilalt timp.

Fiind conectat la simțurile mele, îl pot observa și pe celălalt mai bine și să-i răspund într-un mod adecvat. Desigur, să nu faci nimic poate părea un comportament de blamat atunci când ai crescut într-o stare de alertă, când ți se spunea că dacă nu faci totul, ești leneș și nu esti bun de nimic. Iar într-o societate bazată pe productivitate și competiție, să mai și stai din când în când, poate reprezenta o lipsă a puterii și disciplinei. Totuși, te întreb: cum ai putea să fii productiv și disciplinat când tu nu îți dai voie să exiști și fără responsabilități, scenarii plictisitoare ale minții care deja funcționează precum un robot?

Acest exercițiu de a fi prezent, poate fi la început inconfortabil. Emoții neprocesate pot ieși la iveală, teama de a fi penibil poate fi și ea un obstacol, însă amintește-ți că este doar un exercițiu. Fii curios cu privire la ce se întâmplă cu tine când ești și atât.

Exersând, vei observa că poți fi prezent și atunci când ești cu altcineva și chiar și când te afli în anumite activități. Pentru început, îți propun următoarele variante:

- mergi în parc, așează-te pe o bancă, închide ochii și observă ce se întâmplă în jurul tău, iar apoi ce se întâmplă cu tine;

- ascultă o melodie plăcută și răspunde-ți la întrebarea: Ce se trezește în mine când ascult aceste note muzicale?

- angajează-te într-o activitate fizică (sport/gătit/pictat/colorat) și fă-o în liniște, fără niciun alt sunet pe fundal.

Starea de a fi prezent este un dat cu care ne naștem.

De aceea copiii sunt mai relaxați decât adulții, deoarece ei trăiesc în aici și acum.

Mintea lor nu zboară cu tristețe, mânie sau frică spre ce a fost și nici nu pun presiune pe ei spre a îndeplini cele mai mărețe planuri.

Un copil are curajul de a se pierde în joaca lui, de a se bucura de vântul care îi ondulează părul, tălpile lui ating pământul, iar mintea sa se bucură de creativitate, joc, culori și viață

Tu ai curajul să te bucuri de lucrurile simple?

Dacă ți-a plăcut acest articol te invităm să citești și alte articole abonându-te la newsletter-ul nostru. Completează formularul de la finalul paginii iar noi te anunțăm când publicăm următoarele articole.