De ce tiparul de atașament ne influențează toată viața?

Teoria atașamentului a fost consolidată de psihiatrul pentru copii John Bowlby, împreună cu Mary Ainsworth. Deși Bowlby a pornit în această călătorie de cercetare științifică având ca bază principiile psihanalitice, odată cu avansarea în această teorie, s-a îndepărtat de psihanaliză și a construit Teoria Atașamentului, aceasta devenind o teorie de sine stătătoare.

Teoria Atașamentului descrie nevoia primordială a ființei umane de a crea și întreține relații interumane.

Practic, odată ce vine pe lume, bebelușul începe să formeze o relație cu mama sa. Contrar așteptărilor, relația nu este unilaterală. Deși mama, apoi ambii părinți conduc această relație, copilul trimite și primește și el informații. Inițial acesta își exprimă nevoile prin plâns, apoi, cu timpul, prin atingeri, priviri, zâmbete.

Modul de interacțiune al copilului ia forma stadiilor prin care trece, mai întâi se manifestă doar senzorial și motor, apoi odată cu dezvoltarea și a celorlalte mecanisme, copilul își schimbă modul de relaționare, reușind să își exprime nevoile din ce în ce mai clar.

Într-o lume ideală, părinții își pot vedea copilul în mod real, astfel să îi răspundă la nevoile sale, iar odată cu dezvoltarea limbajului la copil, urmează ca și acesta să spună ceea ce vrea, ceea ce are nevoie, mai ales având în vedere faptul că gradul de auto-conștientizare crește.

Însă, în lumea reală, acest lucru se întâmplă mai rar decât ne-am dori. Părinții își protejează deseori propria persoană prin proiecțiile plasate asupra propriului copil, astfel, acesta ajunge să se simtă nevăzut, deoarece mama și tata nu răspund la nevoile sale reale. Prin faptul că părinții își apără cu hotărâre statutul de mamă și tată, prin faptul că nu ar suporta să simtă că nu sunt cei mai buni părinți, ajung să nege nevoile reale ale copilului lor. Astfel, această dinamică nesănătoasă se construiește pas cu pas, de la cele mai subtile mesaje inconștiente transmise, până la cele verbalizate cu putere.

Iată că atașamentul are șansa să fie construit încă de la început într-un mod sănătos sau nesănătos. Încă de când este mic, după cum spuneam mai sus, copilul poate simți mesajele subtile din partea părinților. De exemplu, dacă mama nu își dorește copilul, acesta cu siguranță va trăi o rană de respingere, care se va manifesta nu doar comportamental și emoțional, ci și fizic, prin diferite afecțiuni. Apoi, aceste mesaje sunt transmise inclusiv prin replici precum: Dacă nu mănânci tot, mă supăr pe tine! Sau Hai mergi mai repede, altfel te las aici!. Asta nu înseamnă că părintele nu își iubește copilul, însă copilul, neavând mecanismele psihologice complet dezvoltate pentru a putea procesa aceste informații și a le da un sens, ajunge la concluzii precum Mama nu mă iubește, sunt un copil rău pentru că nu am mâncat tot. Apoi, mai târziu, la școală, certurile, pedepsele, criticile pentru notele obținute la școală reprezintă din nou baza unu atașament nesănătos, care se va manifesta nu doar în relațiile cu ceilalți oameni, ci mai ales în relația cu sine, începând de la nevoile de bază, precum hrană, securitate, sexualitate, până la cele aflate în vârful piramidei, precum sensul vieții mele.

Psihicul uman este destul de complex și econom astfel încât să tragă rapid concluzii inconștiente în urma asocierilor din trecut, cu cele din prezent.

Așa ajungem să ne confruntăm cu tulburări alimentare, burnout în viața profesională, depresie și anxietate generalizate, diferite afecțiuni ale corpului fizic, o stimă de sine scăzută și lista poate continua. Noi învățăm cine suntem noi în relație cu mama și tata și în același timp semănăm cu relația dintre mama și tata.

Învățăm să fim ca ei și să credem tot ce ne spun deoarece ei sunt universul nostru. Dacă mama și tata trăiesc cu propria persoană, dar și în relați lor de cuplu atașamente nesănătoase, atunci cu siguranță vor aduce același tipar și în relația cu copiii lor. Astfel, eu învăț de mic cine sunt, prin ceea ce mi-au transmis mama și tata. Îmi recunosc și onorez nevoile în modalitățile în care au făcut-o ei cu mine și am văzut și la ei.

Da, tiparul de atașament se poate schimba de-a lungul vieții. Pentru a ajunge la un tipar de atașament securizant, ceea ce puțini avem în viața noastră cu noi înșine, este nevoie de lucru profund într-un proces psihoterapeutic, conștientizare, gestionare și instrumente autentice și proprii de a ne trăi viața în bucurie cu propria persoană și oamenii iubiți din viața noastră.

În următorul articol te invit să citești despre tiparele de atașament și cum ne influențează ele viața în mod concret și specific.

Dacă ți-a plăcut acest articol te invităm să citești și alte articole abonându-te la newsletter-ul nostru. Completează formularul de la finalul paginii iar noi te anunțăm când publicăm următoarele articole.